Oare viața mea ar fi fost mai ușoară acum?
Oare dacă nu aș fi iubit persona nepotrivită, probabil la momentul nepotrivit, oare dacă aș fi spus ce simt atunci când simțeam, dacă aș fi plâns atunci când trebuia să plâng fără a aduna în mine răni, oare dacă nu aș fi deschis unele uși, crezând în anumite drumuri, oare dacă puneam punct în loc de virgulă, viața mea ar fi fost mai ușoară acum?
Odată ce această întrebare s-a strecurat în gânduri, nu mi-am mai putut-o scoate de acolo. E o întrebare care te obligă să scoți la iveală toate secretele sufletului și ale conștiinței, apoi să le treci prin nenumărate filtre.
Pentru asta, ca în multe alte situații, ai nevoie de curaj, curajul de a fi sincer cu tine însăți și de a-ți recunoaște greșelile și defectele inevitabile.
Apoi, surpriză. Cu toate că această întrebare e foarte complexă eu i-am găsit un răspuns relativ simplu: Tot ce am făcut a fost exact ceea ce am simțit că trebuie să fac în acel moment.
Iar apoi am aflat un lucru, de fapt, extrem de simplu și de natural, dar care este foarte rar invocat, probabil tocmai din dorința nemărturisită a oamenilor de a fi un fel de judecători pentru cei din jur. Anume acela că NIMENI nu este în măsură să (ne) judece și cu atât mai puțin să (ne) critice, pentru că nimeni nu are habar și nici nu va avea vreodată prin ce am trecut sau ce anume am simțit și ce ne-a durut în adâncul sufletului.
Ok, din exterior toți sunt deștepți, toți sunt intuitivi și geniali, toți sunt filosofi, toți sunt un fel de ”Aristoteli” sau ”Platoni” moderni, care dau sentințe în numele celorlalți, fără să-i fi numit nimeni în această Înaltă Curte de Casație și Justiție a vieților noastre.
Sunt convinsă că multe persoane din jur, cu intenții bune sau rele, mi-au judecat și îmi judecă deciziile. Dar în mod evident nimeni nu s-a gândit vreodată că, foarte probabil, ce am ales era cea mai buna variantă, poate chiar singura, pentru viața și sufletul meu, în acel moment…
Și până la urmă, cu infinit respect față de oamenii din viața mea, toate consecințele și urmările actelor sau deciziilor noastre le simțim doar noi, nu alții, nu ei, cei care simt o nevoie atât de imperioasă de a ne judeca sau măcar de a ”analiza” situația și gesturile noastre, pentru a ”decide” în final dacă am făcut bine sau rău, dacă noi înșine suntem, în ordine sociologică, psihologică și existențială, buni sau răi.
Ei, aș!
Chiar așa?
Nu știm nici noi cum suntem. Poate știți voi, dumneavoastră, ceilalți?
Vă spun eu: nu știți nici măcar cine sunteți voi cu adevărat, fără supărare. Darămite să mai știți cine sunt alții. Cred că Dumnezeu se amuză pe cinste văzând în ce mod caraghios, ridicol și (să-mi fie cu iertare) neghiob încercăm să-i ”copiem” rolul.
Rolul lui Dumnezeu? Nici măcar în glumă nu poate fi asumat. E prea greu de înțeles asta?
E aici un fel de ”Sfânta mare nerușinare”!, apropo de titlul genial al uluitorului scriitor G.M. Zamfirescu (a se vedea ceva mai jos)
A, desigur, unele din actele noastre ne pot afecta serios, ne pot durea de-a dreptul, motiv pentru care cei dragi ar vrea, într-un fel sau altul, să ne protejeze. Eu cred, totuși, că fiecare avem deja POVESTEA SCRISĂ, prin urmare oricât de multe sfaturi am primi lucrurile merg în sensul lor propriu, pe un făgaș cumva prestabilit.
Înțelegeți acum de ce întrebarea:
“Oare viața mea ar fi fost mai ușoară acum?”, s-a transformat în
“Oare cât de puternică voi deveni până la final?”
PS. Nu mă pot autocenzura chiar întotdeauna. Și atunci nu pot, apropo de Dumnezeu și de subiectul nostru de aici, să nu menționez ceva. Sau mai bine zis să nu amintesc ceva.
Ei bine, istoria literaturii române vine cu incredibil de multe și valoroase personalități ale cuvântului scris și tipărit. Mulți, foarte mulți dintre scriitorii noștri de mare ținută și forță artistică, de nivel european și mondial, sunt pe nedrept uitați sau ignorați. E foarte clar că Internetul și calculatorul ne-au furat bucuria infinită a lecturii, a cărții tipărite. O mare parte din generațiile tinere, precum și mulți, foarte mulți dintre adulți, nu mai au timp – iar eu nu îi judec deloc, absolut deloc – să se întoarcț la clasici. Un scriitor pe care eu îl consider absolut remarcabil, ba chiar vizionar, este George Mihail Zamfirescu (Gheorghe Petre Mihai), născut în 1898 și plecat dintre cei vii nedrept de devreme, în 1939, la doar 40 de ani împliniți.
El a scris în anii 30 ai secolului trecut o uluitoare și fascinantă tetralogie (patru nuvele sau romane, cum vreți să le spuneți) având ca subiect lumea fantastică a mahalalei bucureștene din anii interbelici, anii 20-30. Numai citind titlurile te simți purtat într-o altă lume: ”Maidanul cu dragoste”, ”Sfânta mare nerușinare”, ”Cântecul destinelor” și ”Bariera”. Recunosc deschis că nu am am avut, nici pe departe, timpul necesar de a parcurge în întregime nici măcar unul dintre romane, dar sper să a pot face, cândva, cumva.
Ațadar, după cum scriam mai sus, ”Sfânta mare nerușinare” ar fi, metaforic vorbind, pretenția ridicolă de a avea dreptul de a-i judeca pe ceilalți.
Iar apoi, aș mai adăuga și eu, ca o umilă părere personală, că acea atmosfera pitorească și sordidă a periferiei bucureștene interbelice din opera amintită reflectă EXACT atmosfera României ÎNTREGI de azi, anul de grație 2022, foarte aproape de 2023.
Atmosfera (și situația) din România de azi este pitorească.
Dar și sordidă. Din nefericire, foarte sordidă. Și nu va scăpa de asta. Cu toată dragostea mea și a noastră fără sfârșit.
NOTA REDACȚIEI: GEORGELIA STOICA a împlinit 19 ani pe 14 noiembrie 2022. Ea s-a născut, așadar, în anul 2003, la Comănești și a făcut școala în orașul Dărmănești, ambele localități în județul Bacău Astăzi,după 2 ani de publicistică în mai multe ziare și publicații on-line din România, Georgeliei Stoica i se traduc deja materialele și în numeroase limbi străine de largă circulație, precum engleza, franceza, italiana, spaniola ș.a.
Ceea ce frapează între multe altele la tânăra eseistă e faptul, neașteptat pentru cititori, că Georgelia Stoica este sportiv de înaltă performanță, un autentic profesionist și o campioană la modul propriu, chiar în cadrul disciplinei care aduce, de ani buni, cele mai mari și constante succese ale României pe plan mondial: CANOTAJUL. Autoarea eseului de mai sus concurează cel mai adesea cu tricolorul pe piept, în cadrul loturilor naționale ale României, inițial de junioare, apoi de tineret. Astfel, ea a devenit campioană europeană la canotaj dublu rame (j) la Munchen, Germania, în septembrie 2021, împreună cu colega sa Cosmina Dram, după ce cu un an în urmă (2020) fusese vicecampioană continentală la Belgrad, într-o altă barcă a României, aceea de patru rame. Revenind la 2021, o altă performanță de excepție s-a materializat în aceea că Georgelia Stoica a fost finalistă a Campionatului Mondial de juniori, tot la dublu rame, probă la care a urcat între primele cele mai valoroase 5 echipaje ale lumii la Tokyo, pe pista olimpică ce avea să găzduiască, la scurt timp după aceea, probele de canotaj ale Jocurilor Olimpice! În aceeași competiție, barca României, cu Georgelia Stoica în componență, a realizat 3-lea timp general al Campionatului Mondial. Toate acestea nu sunt însă nici pe departe singurele ei merite și realizări. În martie 2021, în paralel cu viața și munca dedicate din plin canotajului, în condiții foarte exigente de efort, de permanent sacrificiu sportiv și personal, Georgelia Stoica a debutat în presă ca editorialist, redactor de știri și autor de articole din toate zonele eseisticii. Campioană europeană fiind, Georgelia Stoica a scis și scrie în continuare cu pasiune și ușurință materiale de autentică valoare introspectivă, dar și socială, informațională și literară. Opiniile, consemnările, eseurile și articolele marca ”GEORGELIA STOICA” denotă o fină cunoaștere a psihologiei umane. Astfel, creațiile care îi poartă semnătura ajung, pe zi ce trece, să fie din ce în ce mai apreciate și mai căutate de publicul larg, în diverse medii de presă tipărită și on-line, redacția noastră fiind doar una dintre cele care se consideră realmente onorate de colaborarea cu omul de litere și scriitorul în devenire care este Georgelia Stoica. Creațiile autoarei sunt aidoma unor picturi fine, cu tușe discrete de acuarelă, dar pline de profunzime și delicatețe. GEORGELIA STOICA ne arată cu fiecare zi tot mai multă sensibilitate și maturitate, alături de un talent aparte, pășind pe căi sensibile, imprevizibile și spectaculoase de introspecție și analiză a spirituluiși psihicului uman.
„
