…Am ales să scriu, acum, despre intangibila și morganatica fericire. Așa cum o văd eu. Nu e deloc un subiect facil, dimpotrivă, e unul din cele mai complicate și complexe, dar de ce aș scrie despre lucruri ”facile”?
Cei mai mulți dintre noi identificam fericirea ca o stare ce urmează unor reușite de moment, de regulă mai mari sau mult mai mari decât cele obișnuite. Dacă îmi permiteți, eu văd altfel lucrurile. Eu sunt de părere că fericirea este sau ar trebui să fie, înainte de orice, o stare perpetuă, un mod de a fi, un fel de bâzâit interior ca acelea din copilărie când urma să mergem la joacă sau să primim un cadou. Așa-numita fericire ar trebui să fie un fel de percepție – cumva – de mai lungă durată. Nu putem defini foarte clar, în niciun caz, această stare, așa cum nu putem defini nici iubirea.
Cu trecerea timpului am trăit momente în care mă întrebam, ca mulți alții, dacă sunt fericită. Am înțeles foarte repede, însă, că nu îmi puteam răspunde la întrebarea asta, deși eu continuam să mă întreb și ”mă ardea”, cumva, dorința de a-mi răspunde măcar mie însămi.
Apoi, într-o bună zi, am văzut o emisiune tv în care reporterul adresa unei persoane întrebarea care mă frământa de o lungă vreme: ”Ce este fericirea?” Persoana intervievată, un domn, cred că era scriitor, oricum un om de cultură, a dat un răspuns care m-a uluit și pus pe gânduri, apoi m-a urmărit aproape non-stop, fără să îmi dau seama cum și de ce.
Răspunsul acela, paradoxal și șocant pentru mine, suna cam așa: „Când ajungi să îți poți defini fericirea înseamnă că ea deja a trecut”.
M-am gândit mult la acest răspuns, care mă urmărea mai mereu, chiar și când îmi propuneam să-l uit măcar câteva ore. Apoi am încercat, evident, să îl înțeleg, să îl aduc în logica gândirii și trăirilor mele. Și iar a fost nevoie să aștept. Zâmbeam, trăiam, alergam, așteptam soarele și primăvara, zâmbeam din nou și mă întrebam într-una dacă și cât sunt de fericită. Răspunsul, însă, tot nu venea.
El a venit abia atunci când îl așteptam cel mai puțin. Așa cum se întâmplă întotdeauna. A venit atunci când uitasem de el și când zâmbetul îmi dispăruse de pe buze, iar eu eram cu moralul la pământ. Nu mai contează de ce. Trecem cu toții prin asta. Important este că abia atunci am înțeles.
Când ești fericit – sau măcar trăiești ”fragmente” de fericire, pentru că și cu așa zisa fericire ”totală” e o poveste complicată, așadar când te ”încearcă” fericirea nu mai vezi nimic din lucrurile negative din jur și uiți cu desăvârșire tristețea care îți târcoale atât de des.
Când trăim acele ”fragmente” de fericire, pe care cred că le merită fiecare, privim totul cu emoție și speranță, exact ca în copilărie, apoi căutăm rezolvările zâmbind. De atunci, din acea zi, nici măcar nu am mai încercat să mă întreb dacă sunt sau nu fericită.
Poate de teamă să nu devin prea conștientă. Adică nefericită.
Ce am făcut?
Pur și simplu am trăit. Cu gândul uneori la acel ”bâzâit” interior de, măcar presupusă, fericire. Adică bucurie a clipei.
(În foto, autoarea, Georgelia STOICA)
