(În foto: GEORGELIA STOICA)
Nu e coșmar, e nemiloasă realitate:
Durerea te sufocă și ajunge să te supună. La fel cum am scris și altădată, atunci când durerea ajunge să te sufoce, ea te și arde și te îneacă, îți pătrunde până în adâncurile sufletului, apoi o vei emana prin toți porii, conștientă sau inconștientă, cu voie sau fără voie.
Unii fugim de durere, altii o ignorăm, dar ce facem cei ce ajungem să o venerăm?
Știu, este o întrebare ciudată, poate chiar grea, dar sinceră și autentică. Adevărul este că în urma greșelilor pe care le-am făcut și rostit, în urma întâmplărilor din viața mea, am ajuns să am multă durere și să o simt ca pe un foc in propriul corp. Am iubit din durere, am fugit din durere, am urlat din durere, dar am ajuns într-un punct în care venerez durerea!
Oricât de tare mă arde sufletul, oricât de tare mă zbat printre milioane de gânduri și șiroaie de lacrimi, durerea este a mea. Am încercat să o șterg, să o risipesc, să o îndepărtez, dar ea nu mă mai lasă cu niciun chip.
Astfel că am ales să o venerez. Toate astea înseamnă foarte mult, așa încât am ajuns să fiu eu cu mine însămi, fără a mă mai răni, chiar dacă nu de puține ori am făcut-o fără să vreau.
Am ales durerea pentru a o putea stăpâni, fără să o răspândesc și fără să fiu sluga ei. Nu vă mint: în modul acesta de a o accepta, ea, durerea, nu a devenit nici pe departe mai ușoară, ba chiar este și mai grea … și mai devorantă … și mai arzătoare. Îmi arde sufletul în orice moment și duc lupte nespuse, incredibile, doar eu cu mine.
Durerea, în general, are multe conținuturi: amintiri, momente, locuri, priviri, parfumuri și atingeri, dar soluția de vindecare nu poate fi furată, o putem doar învăța!
Venerez durerea și o accept pentru că prin ea am învățat să prețuiesc momente și să zâmbesc, fie acest zâmbet chiar și o mască!
Mai mult: prin ea am învățat să scriu, iar prin scris o iubesc. În rest, o urăsc!
English version
Pain suffocates you and you become its servant! Just like I said in other materials, pain suffocates you, burns you, and drowns you. You just have to feel it in your soul and then you will emanate it through all your pores.
Some of us run away from pain, others ignore it, but what do those of us who end up worshipping it do?I know, it’s a strange question, maybe even a difficult one, but it’s true.The truth is that as a result of the mistakes I’ve made and said, as a result of the events in my life, I’ve come to have a lot of pain and feel it like a fire in my own body. I loved from pain, I ran from pain, I screamed from pain, but I reached a point where I worship pain. No matter how hard my soul burns, no matter how hard I struggle through millions of thoughts and streams of tears, the pain is mine, I tried to erase it, to dissipate it, but it won’t let me anymore, so I chose to worship it. All of this leads to many actions, this is how I came to be with myself without hurting even if I did it unintentionally, I chose pain so that I could master it, without spreading it and not be its servant. I’m not lying to you, accepting it hasn’t gotten any easier, it’s even harder and more burning, it burns my soul at every moment and I’m fighting unspeakable battles, just with myself.
Everyone’s pain has many contents: memories, moments, places, looks, scents and touches, but we cannot steal the solution to heal it, we can only learn it!I worship pain and accept it because through it I learned to smile (even if it’s a mask), to cherish moments, and through it I learned to write, and through writing I love it, otherwise I hate it!
