Mergând zilele acestea pe traseul firesc al unui demers jurnalistic în domeniul turismului estival din România, am ajuns să cunoaștem o persoană specială, mai exact o personalitate complexă și cu totul remarcabilă pe un număr neașteptat de mare de paliere umane, intelectuale, sufletești, culturale și sociale.
Am mai scris despre Mikaela Donțu, românca născută în Constanța, bătrânul Tomis al legendarului poet latin Ovidiu. Ea trăiește acum în Canada, dar acesta este doar un fel de a spune, pentru că își petrece cel puțin 5 luni pe an în România, mai concret în Constanța sa natală – unde își desăvârșește două programe complexe de studii masterale – și în Eforie Nord, unde înnobilează, cu experiența sa managerială și de leadership, un excepțional proiect de turism numit ”Canada Castle”, proiect unic în România și Europa, a cărui idee și impecabilă execuție îi aparține în totalitate.
Nu încercăm și nici nu putem să prezentăm aici, în totalitate, portretul și personalitatea unui om atât de complex cum este Mikaela Donțu. Ar fi imposibil și, probabil, nimeni nu o poate ”descifra” în totalitate”, oricât ar încerca.
Vom reveni în acest demers cultural și uman, mai ales că există o a treia carte, în lucru, a Mikaelei Donțu, o carte care le completează pe cele două deja prezentate în articolul de cultură ”Emoție, iubire, curaj și pasiune. Femeia și cărțile care salvează”.
Dar noua carte este cu totul altceva. Este beletristică pură, de cea mai înaltă calitate literară, un adevărat roman inițiatic, despre care, cel puțin deocamdată, nu avem acceptul autoarei de a scrie mai mult.
Ce am vrut să subliniem este că scriitoarea creează în jurul ei o atmosferă unică, de sorginte fantastică, o atmosferă descinsă parcă din romanele lui Mircea Eliade sau din dramaturgia lui Mihail Sebastian. Atenție, e vorba de atmosfera din jurul ei, din viața de toate zilele, nu de aceea din roman sau din primele două cărți, care au o finalitate socială directă, necesară și foarte concretă.
Mikaela Donțu poate fi ea însăși, în mod cert, un personaj de carte sau de film. În primul rând, nu face nimic cu jumătate de măsură, iar tot ce ”atinge” transformă, cumva, numai ea știe cum, în generozitate, pasiune, dar și în perfecțiune a stilului, demersului și a finalității. Mikaela Donțu nu este doar un manager și un promotor de leadership autentic, prin obiectivele sale turistice și de alimentație publică pe care le deține în România și Canada. Nu e doar un promotor activ, un teoretician și practician al luptei împotriva flagelului cumplit al traficului de copii, sub toate formele sale. Nu e doar o mamă omniprezentă și total dăruită pentru fiul Alex și sora acestuia, Carla Maria. Nu. E mult mai mult decât atât.
Poate că pentru copiii săi ori pentru oameni în general, poate fi oricând – și chiar este, chiar o face – un formidabil artist culinar, hair-stylist sau pictor și desenator. Și ar mai fi multe. te întrebi când și cum poate face toate astea un singur om, care mai și studiază, dă examene de masterat (deloc ușoare), gătește, aleargă, ajută oamenii (la modul propriu), îndreaptă destine și susține oameni aflați în cumpene existențiale! Și mai face ceva: ascunde de ochii lumii toate gesturile de suflet și de generozitate pe care le face. Nu vorbește nimic despre ele, iar dacă un observator atent le ”descoperă”, ea pur și simplu le ignoră sau chiar le neagă…
Cu scrisul schimbă lumea
Dar poate cea mai neobișnuită calitate a Mikaelei Donțu, rar întâlnită sau – mai bine zis – întâlnită la mari artiști sau persoane cu totul speciale, este aceea că ea se exprimă mult, dar cu mult mai profund, mai elegant, mai rafinat, mai intelectual și mai spectaculos în scriere, decât în vorbire !
Atenție: nu că nu ar vorbi frumos, stilat și cu deplină generozitate , educație și bun-simț. Dar vorbește mai puțin decât alții, o face cu discreție și uneori aproape cu grija sau ”teama” de a nu-i deranja pe ceilalți. Vorbește încet, nu repetă și nu ridică glasul, nu insistă și nu face caz de propriile idei, deși acestea pot aduce, de regulă, mult bine în jur. Și totuși, ea nu forțează niciodată nota, în nicio direcție. Dimpotrivă.
Dimpotrivă, preferă să vorbească puțin sau să tacă. Dar scrisul!… E incredibil cum poate să scrie, ce formule, ce metafore și ce întorsături de frază folosește! Am văzut câteva notițe scrise în grabă și am crezut că îi citesc pe clasicii francezi, sau părți neștiute din jurnalele portugheze ale Marianei Alcoforado ori din însemnările lui G. Călinescu! Și exemplele ar putea continua. Nu e nicio exagerare. Poate veți înțelege, cândva, destul de curând, acest lucru.
Forța și subtilitatea pe care le emană scrisul Mikaelei Donțu sunt total neobișnuite și neașteptate în lumea rigidă, cinică, mediocră și chiar agresivă în care trăim. De aici vine și atmosferă de liniște și sacru pe care o poate crea în jurul ei, fără niciun fel de efort.
Astfel de oameni trebuie rugați să scrie, cât mai des și cât mai mult. Viața și Universul pierd mult fără scrisul lor. Fără exprimarea lor în scris. Trăim într-o lume profund ostilă, lipsită de suflet și chiar de sens.
Ce ne mai rămâne, dacă nu scrisul și dăruirea unor oameni care transformă gândurile în mângâieri și literele în adieri de emoție și de speranță? sau care își așază ”inima între litere” și ne fac să putem merge mai departe.
Să înțelegem că putem merge mai departe și, mai ales, de ce trebuie totuși să mergem mai departe, în pofida tuturor șocurilor, temerilor, deznădejdilor sau lacrimilor…
Pentru că trebuie și se poate.
PS. În fotografia de prezentare a acestui material, se vede un moment fabulos al răsăritului de lună, din terasa de la ”Canada Castle”, un loc în care Mikaela Donțu a transmutat o parte din sufletul, inima și mai ales din scrisul său incredibil, unic, plin de mister și desăvârșire. Mikaela însăși ne oferă ”delegarea” misterului și apoi ”dezlegarea” aceluiași mister, prin chiar scrisul ei, fără egal. Iar de acolo poate veni orice tămăduire.
(Vom reveni)
