Voi începe prin a spune că sunt încă o adolescentă, dar, sper, cu o gândire matură (FOTO). Și mai sper să fiu o adolescentă care a învățat din lecțiile pe care i le-a oferit viața până acum. Și nu au fost puține.
Sunt de părere că viața este așa cum o percepi, așa cum vrei să ”preiei” așa-numitele greutăți. După care alegi: să te lași doborât de ele sau să rămâi cu zâmbetul pe buze și cu capul sus!
Dar pentru o viață frumoasă trebuie, înainte de orice, să treci prin momente grele, unele chiar FOARTE GRELE, care nu sunt întâmplătoare, ci menite să îți dea niște lecții extrem de importante. Și, mai mult: să întâlnești oameni care să îți fie ei înșiși niște ”lecții”.
Asta – din păcate sau din fericire, s-a întâmplat și cu mine, după ce m-am desprins de familie și am pornit, cumva, singură, pe drumul ”infernal” al celei mai înalte performanțe naționale și internaționale, totul de la o vârstă la care alții încă se joacă cu copiii în fața blocului.
Atunci, foarte repede – și previzibil – am început să simt pe pielea mea cum e, cu adevărat, viața. Nu a fost niciun moment și nici nu este un drum ușor, pentru că în permanență trebuie să evoluezi, să înveți mereu și să urci neîncetat. Altfel, ”sistemul” te aruncă în afară. Te întorci în fața blocului și te joci ”de-a campionii”.
O primă lecție a fost uluitoare și paradoxală în același timp. Munca ”nebună”, efortul uriaș fizic și psihic, singurătatea și lupta cu duritatea bărcilor, a vâslelor sau ramelor – toate acestea devin un fel de ”persecutori”, dar și un „drog” în sensul cel mai bun al cuvântului.
Evident, au fost momente când mă întrebam de ce a trebuit să pornesc pe drumul acesta. Apoi însă mi-am dar seama că acest sport, cumplit de greu dar infinit de frumos, canotajul, m-a ales de fapt el pe mine și nu eu pe el.
Cu timpul am evoluat, am dezvoltat acea plăcere ”chinuitoare” a efortului extrem, a împlinirii interioare, morale și spirituale, în însuși acest demers (doar) aparent infernal. Mi-am stabilit primele obiective și am făcut-o singură, poate doar cu sugestiile și îndrumările domnilor și doamnelor antrenori, cărora le datorez enorm. Însă nimeni nu te poate ”obliga” să devii campion. Nici măcar tu însăți. Dar depinde de tine. Totul.
În continuare, vă voi spune povestea luptei mele extraordinare din acești ultimi ani. Poveștile medaliilor naționale.
Povestea primului meu concurs internațional, la nici 17 ani, un foarte puternic Campionat European. La care a mai fost o poveste, aceea a medaliei obținute și a titlului de VICECAMPIOANĂ EUROPEANĂ.
Sunt multe, foarte multe de spus.
Și lupta teribilă, dramatică adesea, cu nemilosul Covid. Lupta cu testele nesfârșite, cu carantinele și cu toate rigorile acestei nesfârșite și uneori copleșitoare pandemii.
Când VISUL este Luminos, Limpede și Senin, nimeni și nimic nu te poate opri.
Sunt enorm de multe de spus. Unele lucruri sunt de-a dreptul neverosimile, dar reale. Vă aștept aici, în continuare. (Va urma)
